Pregătirea
Educatoarea reprezintă factorul esenţial din mediul pregătit, apoi copilul este influenţat de mediul pregătit, iar educatoarea îl va ghida prin acest mediu.
Trebuie să ne pregătim ca şi educator, trebuie să ne schimbăm şi noi pentru că trebuie să ne detaşăm de metodele în care am crescut. Pentru unii acest proces ar putea fi dificil, ar putea provoca teamă. Nu există multe educaţii care să pună accentul pe educatoare.
a. Pregătirea spirituală
Procesul de pregătire este sinonim celui de normalizare, proces prin care devenim conştienţi de traumele pe care le avem. Şi noi ca şi adulţi avem nevoie de un mediu pregătit; şi noi avem libertatea de alegere.
Normalizarea apare natural pentru copii, pentru adulţi este diferită.
Maria Montessori afirma că educatorul se comportă ca un sfânt, ca un servitor sau ca un om de ştiinţă; ca şi educator deţinem o dragoste pentru copii, dar diferită de cea a părinţilor. Părinţii simt că ceea ce face copilul greşit se reflectă de la ei.
Ca şi sfânt trebuie să ne gândim să fim răbdători până la perfecţionare, să le oferim dragoste, să ne dezobişnuim să spunem (să nu faci acel lucru, altfel am să mă supăr). Maria Montessori susţinea faptul că trebuie să căutăm copilul care încă nu se află aici, să nu ne folosim energia, ci să vedem potenţialul copilului ca să putem lucra cu el.
Dacă i se spune tot timpul unui copil că desenează foarte frumos va fi influenţat să devină artist; copilul este în dezvoltare, se poate schimba foarte mult. Trebuie să îi spunem copilului că se află în dezvoltare şi nu poate să spună că îi place/nu îi place matematica, desenul, etc. Este suficient să le amintim copiilor când au avut un moment dificil (de exemplu ce greu a fost să înveţe să meargă pe bicicletă, dar până la urmă a reuşit). Trebuie să îl observăm şi să avem răbdare, să le facem nenumărate prezentări pentru a-l descoperi. Nu avem imediat răspunsuri pentru toate problemele, trebuie să fim răbdători.
Ca şi educator, trebuie să scăpăm de prejudecăţi, nu putem lăsa ca prejudecăţile între copii să existe: nu se poate ca un copil să afirme că nu se joacă cu alt copil, trebuie să îi învăţăm să se respecte unul pe celălalt.
În calitate de sfânt, trebuie să ne oferim dragostea necondiţionat; copilul va face multe greşeli, iar noi probabil o să devenim frustraţi, trebuie să învăţăm cum să nu ne înfuriem. Copilul nu vrea ca tu să fii furios. Este rău pentru noi, dar şi pentru copil. Nu copilul ne înfurie, ci noi înşine. Nu trebuie să învinovăţim copilul.
Întotdeauna trebuie să ne gândim în ce etapă de dezvoltare se află copilul. Putem vorbi cu copiii despre nevoile lor.
Trebuie să tratăm fiecare copil corect, dar nu trebuie să îi tratăm pe toţi la fel, nu vom face reguli pentru fiecare copil în parte. Cu unii putem discuta direct, altora trebuie să le spunem de mai multe ori. Trebuie să avem o legătură spirituală şi mentală cu copilul, contează foarte mult cum ne facem simţită prezenţa în cameră.
b. Pregătirea intelectuală
În calitate de servitor, vom servi/ajuta la nevoile copilului, dar nu pentru nevoi fizice (să mănânce, să se îmbrace), acestea trebuie să le facă singur pentru a se adapta, nu trebuie să fim sclavul copilului, trebuie doar să pregătim mediul, să-l învăţăm să fie independent, să-i arătăm ce are de fapt de făcut, îi vom da sfaturi/încurajări. Ajutăm copilul să acţioneze, să voiască şi să gândească singur. Aceasta este arta slujirii spiritului, o artă care poate fi practicată la perfecţie numai lucrând printre copii. Trebuie să avem rolul unui servitor abil, trebuie să ştim cât să îl ajutăm, când să-l observăm, este o adevărată provocare. Stăpânul pe care îl slujeşte educatoarea e spiritul copilului; când acesta îşi exprimă nevoile, ea trebuie să se grăbească să le răspundă. Aceasta este asemănată cu un valet, care nu-şi tulbură niciodată stăpânul când acesta este singur, dar, dacă-l cheamă, aleargă să afle ce doreşte. Dacă un copil lucrează ceva cu mare concentrare, trebuie să ne ferim din cale, dacă doreşte aprobarea noastră, trebuie să i-o dăm cu generozitate.
Trebuie să ne bucurăm de realizările pe care copiii le fac singuri. Trebuie să stimulăm independenţa copilului, nu-l învăţăm ceva, ci îi arătăm modul prin care să facă singur acel lucru, îl putem ajuta, dar nu să facem noi toată treaba.
Maria Montessori era foarte strictă: dacă copilul este foarte concentrat, nu trebuie să îl deranjăm, este foarte important în procesul de normalizare. Trebuie să protejăm aceste momente de concentrare, să avem grijă să nu îl deranjeze alţi copii. Dacă cineva lucrează, îl poţi observa, doar cu urechile/ochii, nu şi cu mâinile. Marele principiu care aduce succes educatoarei este acesta: imediat ce a început concentrarea, acţionează ca şi când copilul nu ar exista.
Trebuie să respectăm greşelile copilului, aşa învaţă, făcând greşeli. Greşeala îţi va spune cu ce trebuie să înveţe mai mult/cu ce trebuie să exerseze. Nu trebuie să le scoatem în evidenţă, nu corectăm: asta e bine/rău, îi mai facem o dată prezentarea. De exemplu nu îi vom spune: nu alergăm, ci: uite, hai să îţi arăt, trebuie să mergem şi îi arătăm.
Sarcina educatorului este să arate drumul către disciplină. Disciplina apare atunci când un copil îşi concentrează atenţia asupra unui obiect care-l atrage şi care-i asigură nu numai un exerciţiu folositor, ci şi un control al erorilor. De aici, în sufletul copilului are loc o integrare minunată, iar copilul devine calm, preocupat, uită de sine şi în final, este indiferent faţă de premii sau orice altă răsplată materială.
Trebuie să respectăm nevoia copilului de odihnă. Pauza este diferită la fiecare copil, unuii vor sta pe canapea şi vor observa, alţii vor privi cărţi chiar dacă nu ştiu să citească, alţii vor lucra la materiale mai mici decât vârsta lor. Nu trebuie să îl presăm să lucreze. Trebuie să ne uităm cum este copilul în pauză, dacă este trist/mulţumit.
c. Pregătirea fizică şi intelectuală
Maria Montessori ca şi om de ştiinţă, medic fiind, era foarte important pentru ea ca notiţele să fie notate ştiinţific, de aceea facem planuri pentru ce susţinem copiilor, facem o listă cu prezentările copiilor, cum au reacţionat copiii la prezentarea unui material.
Educatorea trebuie să îndeplinească două funcţii: trebuie să supravegheze copiii si, de asemenea, să le prezinte lecţii individuale. Supravegherea generală şi predarea individuală făcute cu precizie sunt două căi prin care educatoarea poate ajuta dezvoltarea copilului.
De altfel educatoarea trebuie să fie atractivă, plăcută la înfăţişare, curată şi îngrijită, calmă şi demnă. Înfăţişarea educatoarei este primul pas către câştigarea respectului şi încrederii copiilor. Ea trebuie să îşi analizeze propriile mişcări pentru a le face cât se poate de delicate şi graţioase. Deci, grija faţă de propria persoană trebuie să fie parte din mediul în care copilul trăieşte; educatoarea este cea mai esenţială parte a acestei lumi.
Slujind copilul, slujeşti viaţa. Legea naturii este ordinea, iar când ordinea vine de la sine, ştim că am reintrat în ordinea universului. Copiii ne duc pe un plan superior al spiritului şi, prin aceasta, problemele materiale sunt rezolvate.
Maria Montessori: „O, Doamne, ajută-ne să pătrundem taina copilăriei, astfel încât să putem cunoaşte, iubi şi sluji copilul în acord cu legile dreptăţii sale şi urmând vrerea ta divină.”